DORU CÎRDEI

Nu trece mult timp fără ca o nouă controversă să ne capteze atenția. Știrile se succed cu o viteză amețitoare. Rețelele de socializare se umplu de comentarii, interpretări și verdicte. În doar câteva ore, oamenii se împart în tabere. Unii condamnă. Alții apără. Fiecare este convins că deține adevărul, chiar dacă de cele mai multe ori cunoaște doar o parte din fapte.

Fenomenul acesta spune ceva despre lumea în care trăim, dar spune ceva și despre noi. Ne este mai ușor să judecăm decât să evaluăm. Mai ușor să alegem o tabără decât să ne punem întrebări. Mai ușor să analizăm viața altora decât să ne cercetăm propria inimă.

Și totuși, între judecată și evaluare există o diferență care poate schimba nu doar felul în care privim o controversă, ci și felul în care ne formăm caracterul. Judecata caută vinovați. Evaluarea caută lecții.

De ce ne grăbim să judecăm?

Prima reacție nu este aproape niciodată cea mai înțeleaptă. În fața unei crize, emoțiile ne împing să reacționăm înainte de a înțelege. Ne dorim explicații simple pentru situații complicate și concluzii rapide înainte ca toate faptele să fie cunoscute. Este mai confortabil să credem că lumea poate fi împărțită în oameni buni și oameni răi decât să acceptăm că realitatea este adesea mai complexă.

Scriptura ne propune însă un alt ritm. Iacov scrie: „Orice om să fie grabnic la ascultare, încet la vorbire și zăbavnic la mânie.” Iar Solomon completează: „Cine răspunde fără să fi ascultat face o prostie și își trage rușinea.”

Observați ordinea. Dumnezeu ne învață să ascultăm înainte să vorbim și să înțelegem înainte să concluzionăm. În cultura noastră se întâmplă adesea invers. Reacționăm, comentăm și distribuim. Abia apoi, dacă mai rămâne timp, verificăm. Graba produce reacții. Răbdarea produce discernământ.

Ce întrebare pune omul înțelept?

Orice controversă ridică inevitabil întrebarea: „Cine este vinovat?” Este o întrebare legitimă. Dumnezeu este drept. Răul trebuie numit rău. Cei vulnerabili trebuie protejați, iar orice suspiciune serioasă trebuie cercetată cu profesionalism, imparțialitate și respect pentru adevăr. O societate fără dreptate nu poate fi o societate sănătoasă.

Dar ucenicul lui Cristos nu se oprește aici. El își pune și o a doua întrebare: „Ce vrea Dumnezeu să mă învețe prin această situație?” Această întrebare schimbă totul.

Prima privește spre ceilalți. A doua privește spre mine. Prima caută un verdict. A doua urmărește transformarea. Poate că acesta este unul dintre cele mai clare semne ale maturității spirituale: capacitatea de a transforma crizele altora în lecții pentru propria viață.

Privești mai întâi în oglindă sau pe fereastră?

Domnul Isus pune una dintre cele mai incomode întrebări din Evanghelii: „De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău și nu observi bârna din ochiul tău?” (Matei 7:3)

Isus nu spune că paiul nu există. Nu minimalizează greșeala și nu ne cere să ignorăm răul. El schimbă însă ordinea. Mai întâi oglinda. Apoi fereastra. Mai întâi propria inimă. Apoi viața aproapelui. Ori de câte ori citesc despre eșecul unui lider, despre dificultățile unei organizații sau despre criza unei comunități, încerc să transform acel moment într-o evaluare personală.

Dacă Dumnezeu mi-ar încredința aceeași influență, aceleași resurse și aceeași responsabilitate, ce m-ar proteja? Cine are libertatea să mă corecteze? Există suficientă transparență în lucrarea pe care o conduc? Sunt deciziile importante luate împreună cu alții sau depind prea mult de mine? Aceste întrebări nu indică neîncredere. Ele exprimă smerenie.

Cum își protejează Dumnezeu lucrarea?

Unul dintre cele mai frumoase adevăruri ale Scripturii este că Dumnezeu nu-Și construiește lucrarea pe umerii unui singur om. Moise a învățat să împartă responsabilitatea după sfatul lui Ietro. Apostolii au delegat administrarea ajutoarelor pentru ca lucrarea să fie făcută cu înțelepciune și integritate. Pavel a format echipe, a rânduit prezbiteri și i-a învățat să vegheze unii asupra altora.

Modelul biblic nu este liderul care nu comunică nimănui. Modelul biblic este liderul care acceptă să fie responsabil împreună cu alții. Nu pentru că oamenii sunt perfecți. Ci pentru că nimeni nu este.

De aceea, caracterul este indispensabil, dar caracterul singur nu este suficient. O lucrare sănătoasă are nevoie de conducere în echipă, transparență, responsabilitate și verificare reciprocă. Acestea nu încetinesc misiunea, ci o protejează. Nu sunt expresia neîncrederii, ci a înțelepciunii. Nu le construim pentru că ne așteptăm ca oamenii să cadă, ci pentru că dorim să-i ajutăm să rămână în picioare.

Ce vei face cu următoarea controversă?

Data viitoare când vei întâlni o controversă, vei avea de ales între două drumuri. Primul este cel mai ușor. Să alegi repede o tabără. Să rostești un verdict. Să continui mai departe. Al doilea este mai greu, dar infinit mai roditor. Să asculți. Să te rogi. Să cercetezi. Să privești mai întâi în oglindă și abia apoi pe fereastră. Să-L întrebi pe Dumnezeu: „Ce vrei să schimbi mai întâi în mine?”

Cred că aceasta este întrebarea pe care Dumnezeu o așteaptă de la fiecare dintre noi. Pentru că maturitatea nu se măsoară în viteza cu care rostim verdicte, ci în smerenia cu care învățăm lecțiile.

Judecata caută vinovați. Evaluarea caută lecții. Iar înțelepciunea începe în fața oglinzii.

Ce ai adăuga celor de mai sus? Mi-ar plăcea să primesc feedback: doru@filadelfia.md