Cum să comunicăm adevărul Evangheliei fără să așezăm obstacole inutile în calea oamenilor?
Evanghelia este, prin natura ei, provocatoare. Ea ne spune că omul nu se poate salva singur și că moralitatea, religiozitatea, tradiția, realizările sau intențiile bune nu ne pot împăca cu Dumnezeu. Ne cheamă la pocăință, la renunțarea la sine și la încrederea deplină în Isus Cristos.
Crucea confruntă inevitabil mândria și autonomia omului. De aceea, Pavel vorbește despre „ofensa crucii” (Galateni 5:11) și Îl prezintă pe Cristos răstignit drept „o piatră de poticnire” (1 Corinteni 1:23). Creștinismul biblic nu poate fi redus la un mesaj confortabil, lipsit de confruntare.
Tocmai de aceea, orice creștin care dorește să împărtășească Evanghelia ar trebui să-și pună o întrebare esențială:
Dacă oamenii sunt ofensați de mesajul meu, sunt ofensați de Cristos sau de mine?
Cred că în slujba evanghelizării și uceniciei trebuie să facem tot ce ține de noi pentru ca Isus să rămână singura ofensă. Orgoliul, tonul, preferințele personale, cultura noastră bisericească sau modul în care vorbim despre cei care cred diferit nu trebuie să eclipseze mesajul pe care îl proclamăm.
Dacă cineva respinge Evanghelia, să o facă pentru ceea ce afirmă ea despre Cristos, păcat, har, pocăință și mântuire, nu din cauza obstacolelor pe care le-am așezat noi în calea lui.
Evanghelia are deja propria ofensă
Crucea spune ceva profund incomod despre condiția noastră: avem nevoie să fim salvați. Problema omului este mai profundă decât lipsa educației, a inspirației sau a disciplinei morale; avem nevoie de reconciliere cu Dumnezeu.
„Dar noi predicăm prezentându-L pe Cristos care a fost crucificat; iar acest mesaj este o ofensă pentru evrei și o nebunie pentru celelalte națiuni.” 1 Corinteni 1:23 BVA
Isus exprimă aceeași realitate atunci când spune:
„Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se dezică de felul lui de-a fi, să își ia crucea și să Mă urmeze.” Matei 16:24 BVA
Chemarea aceasta confruntă autonomia omului și va rămâne întotdeauna radicală. Misiunea noastră nu este să-i diminuăm forța, ci să avem grijă să nu adăugăm propriile noastre ofense la ofensa Evangheliei.
A face Evanghelia accesibilă nu înseamnă a-i dilua adevărul, după cum fidelitatea față de adevăr nu cere un comportament ofensator.
Nu crea dificultăți celor care se întorc la Dumnezeu
La Conciliul de la Ierusalim, Biserica primară s-a confruntat cu o întrebare majoră: ce trebuie să li se ceară neevreilor care se întorc la Dumnezeu? Răspunsul lui Iacov surprinde una dintre preocupările fundamentale ale misiunii creștine:
„De aceea eu sunt de părere să nu le creăm dificultăți neevreilor care se întorc la Dumnezeu.” Faptele Apostolilor 15:19, NTR
Liderii Bisericii nu căutau o modalitate de a face adevărul mai convenabil, ci încercau să distingă între cerințele Evangheliei și poverile culturale sau religioase pe care oamenii le puteau adăuga acesteia.
Distincția rămâne esențială și astăzi. Evanghelia trebuie păstrată în integritatea ei, în timp ce barierele create de preferințele noastre culturale, limbajul religios, tradițiile comunității sau stilul nostru de comunicare trebuie evaluate cu luciditate.
Înainte de a vorbi despre Cristos, merită să mă întreb: Îl ajut pe omul din fața mea să-L vadă mai clar pe Isus sau îi fac drumul spre El mai dificil?
Același mesaj, o abordare adaptată omului
Puține texte descriu mai bine filosofia misionară a apostolului Pavel decât 1 Corinteni 9:
„M-am făcut tuturor totul, ca să-i salvez, cu orice preț, pe unii.” 1 Corinteni 9:22 NTR
Pavel știa ce rămâne nenegociabil: Evanghelia. În același timp, manifesta o flexibilitate extraordinară în modul în care se apropia de oameni. Cu iudeii comunica într-un fel, cu neevreii în altul, iar față de cei slabi își adapta din nou abordarea. Mesajul rămânea același; metoda ținea cont de omul aflat în fața lui.
Aici se află una dintre marile lecții ale evanghelizării. Nu trebuie să aștept ca omul să parcurgă distanța culturală până la mine pentru a putea auzi Evanghelia. Sunt chemat să parcurg eu distanța până la el, pentru a-l putea conduce spre Cristos.
Fii ferm în adevăr și flexibil în abordare.
Maturitatea spirituală înseamnă mai mult decât să știi ce trebuie spus. Înseamnă să discerni cum, când și cui să spui.
Respectul și adevărul aparțin împreună
Uneori tratăm fermitatea și respectul ca și cum s-ar exclude reciproc. Scriptura le așază împreună. Petru îi îndeamnă pe credincioși să fie întotdeauna pregătiți să explice speranța lor, adăugând imediat:
„…calm și cu o atitudinea de respect.” 1 Petru 3:15 BVA
Pavel exprimă același principiu:
„Vorbirea voastră să fie întotdeauna cu har, dreasă cu sare, ca să știți cum trebuie să răspundeți fiecăruia.” Coloseni 4:6 NTR
Ultimul cuvânt este important: fiecăruia. Comunicarea Evangheliei presupune discernământ, deoarece oamenii nu sunt identici. Un om rănit poate avea nevoie să fie ascultat înainte de a putea primi un răspuns. Un sceptic poate avea nevoie de argumente. Un om religios poate avea nevoie să descopere diferența dintre performanță spirituală și har, iar cineva aflat departe de Dumnezeu poate avea nevoie să vadă mai întâi dragostea lui Cristos într-un creștin.
Harul din tonul nostru nu slăbește adevărul. Dimpotrivă, îl eliberează de obstacolele pe care comportamentul nostru le-ar putea crea.
Începe de la punte, nu de la zid
Faptele Apostolilor cap. 17 ne oferă una dintre cele mai frumoase demonstrații de sensibilitate misionară. Ajuns în Atena, Pavel descoperă o cetate plină de idoli. Ar fi avut suficiente motive pentru a începe printr-o condamnare directă, însă alege un alt punct de plecare:
„Bărbați atenieni, în toate privințele văd că sunteți foarte religioși.” Faptele Apostolilor 17:22 NTR
Pornind de la altarul dedicat „unui dumnezeu necunoscut”, apostolul construiește o punte între lumea lor și adevărul pe care dorește să-l proclame, conducând conversația spre Dumnezeu, pocăință, Cristos și înviere.
Pavel nu validează idolatria, dar nici nu începe prin umilirea idolatrilor. Înțelege lumea lor, identifică un punct de contact și, de acolo, îi conduce spre adevăr.
Aceasta este contextualizarea fără compromis: caută punctul de contact prin care îl poți conduce pe om spre Cristos.
Uneori, cea mai bună conversație despre credință nu începe cu „Iată unde greșești”, ci cu invitația: „Hai să vedem împreună ce spune Isus.”
Har și adevăr
Modelul suprem rămâne Isus:
„Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi… plin de har și de adevăr.” Ioan 1:14
În El, harul și adevărul formează o unitate desăvârșită. Adevărul lipsit de har poate deveni rece și tăios, iar harul desprins de adevăr se poate transforma în sentimentalism. În Cristos le vedem împreună.
Isus putea sta la masă cu oameni considerați păcătoși fără să relativizeze păcatul. Putea confrunta păcatul păstrând demnitatea persoanei. Spunea adevărul și, în același timp, îi făcea pe oameni să simtă că sunt văzuți, ascultați și iubiți.
De aceea, evanghelizarea înseamnă mai mult decât transmiterea unei informații corecte. Mesagerul este chemat să reflecte ceva din caracterul mesajului său.
Oamenii ar trebui să poată vedea ceva din Cristos în omul care le vorbește despre Cristos.
Câștigă omul, nu disputa
În dezbaterile religioase apare ușor tentația de a transforma comunicarea adevărului într-o competiție: cine formulează argumentul mai puternic, cine are ultimul cuvânt, cine demonstrează public că celălalt greșește.
Scopul Evangheliei este însă mai important decât victoria retorică. Scopul este omul.
Pavel îi spune lui Timotei:
„Slujitorul Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând cu toți, capabil să-i învețe pe alții, îngăduitor, corectându-i cu blândețe pe cei ce se împotrivesc, în speranța că Dumnezeu le va da pocăința ca să ajungă la cunoașterea adevărului.” 2 Timotei 2:24–25
Fidelitatea față de Scriptură cere uneori să spunem limpede că o anumită idee este greșită. Putem face aceasta fără dispreț, respingând ideea fără să degradăm persoana și păstrând convingeri puternice împreună cu o atitudine blândă.
Adevărul nu ne-a fost încredințat pentru a învinge oameni, ci pentru a-i conduce spre Cristos.
Înlătură ofensa mesagerului
Aici apare unul dintre cele mai dificile teste ale maturității spirituale. Când cineva reacționează negativ la ceea ce spun, este ușor să presupun că reacția lui dovedește puterea adevărului proclamat. Uneori poate fi așa. Alteori, problema se află în felul în care am comunicat.
De aceea, înainte de a concluziona că cineva s-a poticnit de Evanghelie, merită să mă examinez. A fost confruntat de Cruce sau iritat de tonul meu? L-a deranjat exclusivitatea lui Cristos sau superioritatea pe care a perceput-o în mine? A reacționat față de chemarea la pocăință sau la lipsa mea de respect față de povestea și convingerile lui? Am prezentat corect ceea ce crede sau am construit o caricatură ușor de atacat? Am încercat să-l câștig pentru Cristos sau să demonstrez că eu am dreptate?
Aceste întrebări nu relativizează adevărul. Ele cultivă smerenia misionară.
Pavel merge atât de departe încât este dispus să renunțe la drepturi legitime pentru binele misiunii:
„…noi n-am folosit acest drept, ci îndurăm totul ca să nu punem vreo piedică Evangheliei lui Cristos.” 1 Corinteni 9:12
„Să nu punem vreo piedică Evangheliei” ar putea deveni una dintre regulile fundamentale ale oricărui creștin care vorbește despre credință.
Înainte să vorbesc despre Cristos
Înaintea unei predici, a unei conversații, a unei postări sau a unei dezbateri publice, câteva întrebări simple mă pot ajuta să-mi verific atât mesajul, cât și motivația:
- Ceea ce vreau să spun este fidel Scripturii?
- Este necesar și folositor să spun acest lucru acum?
- Îl face pe Cristos mai vizibil sau mă face pe mine mai vizibil?
- Am înțeles corect ceea ce crede omul cu care vorbesc?
- Tonul meu exprimă har, demnitate și respect?
- Construiesc o punte spre Evanghelie sau doar accentuez diferențele dintre noi?
- Dacă omul pleacă ofensat, ce anume l-a ofensat: Cristos sau felul în care L-am prezentat eu?
Aceste întrebări nu diminuează curajul. Îl curăță de orgoliu și îl transformă în responsabilitate.
Să rămână o singură ofensă
Evanghelia nu poate renunța la Cruce pentru a deveni mai acceptabilă. Chemarea la pocăință rămâne, iar unicitatea lui Cristos se află în centrul credinței creștine:
„Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” Ioan 14:6
Afirmația aceasta este suficient de radicală. Nu mai are nevoie de orgoliul nostru, sarcasmul nostru, atacurile inutile, caricaturizarea credinței altora sau dorința de a câștiga dispute. Are nevoie de oameni care Îl prezintă pe Isus cu fidelitate și Îl reflectă prin caracterul lor.
Apostolul Pavel și-a rezumat misiunea într-o propoziție care poate deveni și criteriul nostru:
„Căci n-am avut de gând să știu între voi altceva decât pe Isus Cristos și pe El răstignit.” 1 Corinteni 2:2
Să păstrăm Evanghelia radicală și mesagerul smerit. Să spunem adevărul cu claritate, să iubim oamenii sincer, să le respectăm demnitatea, să construim punți și să îndepărtăm obstacolele pe care le-am putea crea noi.
Iar dacă, după toate acestea, rămâne o ofensă, să rămână una singură: Isus Cristos răstignit.
M-aș bucura să primesc feedback cu privire la acest articol. Îmi poți scrie: doru@filadelfia.md
DORU CÎRDEI 
Lasă un comentariu