DORU CÎRDEI

Aflându-mă în Norvegia, astăzi dimineață, când mi-am luat “doza” de kilometri, făcând pași pe marginea unei șosele locale, am notat că, așa cum se spune, “scandinavii sunt deosebit de (dacă nu cei mai) prudenți șoferi”. Când un român, care locuiește în Chișinău, este “ocoloit” de mașinile care vin din sens opus la metri distanță, se miră… Dar mai ales, când mașina care rulează din sensul opus al pietonului oprește, ca să dea prioritate unui autovehicol care vine din sens opus, ca apoi să poată “depăși” pietonul, se miră și mai mult…

Nu este un “accident” faptul că această țară face parte din top-ul primelor 10 țări din lume în care au loc cele mai puține accidente rutiere (cinci morți în accidente rutiere la 100.000 locuitori)! Ce bine ar fi dacă am lua decizia de a șofa prudent. S-ar reduce numărul vieților curmate pe asfalt, numărul victimelor care își petrec restul anilor în cărucioare, al orfanilor, al lacrimilor, etc.

Dar câtă imprudență pe “asfaltul vieții”… De câte ori nu ne aventurăm în “depășiri” riscante… Riscăm să “accidentăm” pe alții și ne riscăm propria viață… De ce nu am păstra distanța în timpul depășirilor, nu am acorda prioritate, etc., în materie de viață spirituală, după exemplul norvegianului la volan? Nu vrei să faci parte din top-ul celor mai prudenți participanți la traficul “rutier” al Împărăției lui Dumnezeu?

Libertate. Independență. Suveranitate. Autonomie. De la individul singuratic, la națiunile cele mai mari, visează, luptă, pentru aceste idealuri. Dar, sunt ele posibile? Este cineva liber sub soare? Cum arată o persoană independentă? Dar o comunitate suverană? Să fim realiști: libertate nu există.

Însă, depinde de cine depind. Dependența este distrugătoare; cu o singură excepție. Să fiu exponentul unei Influiențe Perfecte… Eu am decis să depind de Dumnezeu. Să fiu sclavul Lui. Să-mi fie El Suveran. Am capitulat pentru totdeauna în prezența Sa. El este Dictatorul Perfect! Această dependență este adevărata libertate! Tu cum stai cu dependența? Să nu spui că ești independent…

La data de 31 august, în Republica Moldova se sărbătorește în mod oficial, sărbătoarea “Limba Noastră”. Aceasta marchează ziua istorică de 31 august 1989, când Sovietul Suprem al R.S.S.M., în contextul dezlipirii Basarabiei de U.R.S.S., a votat trecerea de la limba rusă la limba română, ca limbă de stat, precum și trecerea de la alfabetul chirilic, la alfabetul latin.

Limba noastră, în Republica Moldova. Trecerea la limba română precum și la alfabetul latin, mai întâi de toate a însemnat o mare și radicală schimbare. De acum basarabienii nu mai erau parte a imperiului sovietic și nu mai erau obligați săi vorbească limba. În acea vreme, mai toți, doreau să vorbească românește. Era la modă. Erai cineva dacă posedai limba română literară. Apoi au venit vremuri când euforia schimbării limbajului s-a domolit și chiar a trecut. Ambiția pentru practicarea limbii române literare a fost înlocuită cu mulțumirea vorbirii unui dialect românesc arhaic, cu un vocabular sărac, “îmbogățit” cu rusisme. A fost inventată noțiunea de „limbă moldovenească”. A fost “creat” chiar și un dicționar moldovenesc – român… Deși contestată de intelectuali, limba moldoveneacă a fost decretată limbă de stat. Și așa este până în prezent. Dar aceasta nu este tot. Noi suntem o populație bilingvă. Vorbim, limba română, dar vorbim și limba rusă. Vorbim limba română, pentru că este limba noastră, dragă, dar vorbim și limba rusă, ca să putem comunica cu cei cărora nu le este dragă limba noastră, și nu au de gând să o învețe niciodată… Cât vom continua așa?

Limba noastră, a credincioșilor. Schimbările radicale produse de Cristos în viața noasră au inclus schimbarea limbajului. Am fost eliberat din imperiul păcatului acestei lumi și nu mai sunt obligat să-i vorbesc limba. Acele cuvinte “de legătură” au fost înlocuite cu semne de punctuație. Frazele “de felicitare”, au fost înlocuite cu fraze de felicitare. Imaginația creativă pentru a falsifica adevărul, a fost înlocuită arta prezentării adevărului. Cu câtă pasiune studiam comunicarea biblică, a comnității urmașilor lui Isus! Dar de la un moment dat am decoperit “opțiunea” unei limbi mixte, “nici prea-prea, nici foarte-foarte”. Este limba noastră, a “credincioșilor”. Nu este nebiblică și nici biblică. Este de amândouă, la un loc. Acest dialect nu include termeni de  mahala și nici jargon de penitenciar. Însă se dă vorbită (și chiar scrisă) când trebuie să-ți iei doza de bârfă, de ceartă, sau de denigrare. Așa am ajuns chiar să oficializăm limba noastră, a „credincioșilor”. Ea a devenit “limbă de stat” în timpul vizitelor noastre, a ședințelor comitetelor noastre, a conferințelor noastre, a blogosferei noastre, etc. Și ce dacă este contestată de adevărul “științific” al Bibliei. Este limba noastră, a “credincioșilor” și o practicăm! Dar aceasta nu este tot. Am întâlnit și “credincioși” bilingvi. Și pe vremea apostolilor erau (Iacov 3:10). În mediul sacru vorbesc limba spirituală, chiar fără accent “regional”. În mediul secular, sunt fluent și versat în graiul profan. Minciuna (Efeseni 4:25), cuvintele stricate (Efeseni 4:29), clevetirea (Efeseni 4:31), cuvintele porcoase și glumele proaste (Efeseni 5:4) nu pot face din limbajul credincioșilor. Din acest motiv, posed limba “străină” a celor care nu fac parte din etnia noastră cerească. Și uite așa, “cu iudeul mă fac iudeu, iar cu grecul mă fac grec” (1Corinteni 9:20-23), dar nu ca să-i câștig pentru Cristos, ci din cauză că ei m-au câștigat pentru … Cât vom continua așa?

Mulți fac “valuri” cu privire la prezentarea fizică, îmbrăcăminte, accesorii, etc., a omului credincios. De cinism, suntem sătui. Nu susținem această misiune. Dar totuși ceva trebuie să clarificăm… Ne aflăm într-o criză de principii. De criterii pentru determinarea ținutei corespunzătoare. Să imităm “orbește” pe cei care se poartă corect din punct de vedere religios, care au învățat să facă jocul tradițiilor? Să fim “ca lumea” în numele relevanței? Are, sau nu are rost fațada cu care străbatem lumea? Nu-i așa că trebuie să discutăm despre aceasta?

Cine sunt eu? Sunt un suflet care a experimenat salvarea prin Hristos. El a murit pe cruce pentru mine, a înviat și a devenit Stăpânul meu. Ființa mea lăuntrică a fost revoluționată în cel mai radical mod, de Duhul lui Dumnezeu. Sunt convins acum, că Dumnezeu mi-a iertat păcatele și că am devenit omul Lui de încredere. Trupul meu fizic, este de acum, manifestarea fizică a realității spirituale din sufletul meu.

Care este scopul vieții mele? Dacă cei mai mulți își cută “norocul” și sensul vieții, în Cristos, eu am primit binecuvântarea și mi-a fost revelat scopul vieții. De fapt, mă găsesc în această lume pentru a-L reprezenta pe Dumnezeu. Nu mai sunt, deci, ca toți și nici nu mă mai preocupă în viață ceea ce îi preocupă pe toți.

Ce fel de îmbrăcăminte mă reprezintă? Ținuta vestimentară este o carte de vizită. Ea reprezintă pe cel ordonat și pe cel dezordonat. Pe cel moral și pe cel imoral. Pe cel educat și pe cel lipsit de educație. Pe cel sărac și pe cel înstărit. Și contrastele continuă. De asemenea, îmbrăcămintea este reprezentativă din punctul de vedere al misiunii unei personae. Iată de ce, avem ținută militară, uniformă pentru polițiști, haine corespunzătoare pentru personalul medical, etc. Statutul meu de om al lui Dumnezeu, precum și misiunea mea în această lume sunt criteriile esențiale pentru a decide ce anume trebuie să facă parte din garderoba mea.

Un fel de concluzie. Credinciosul care se îmbracă necorespunzător are o problemă! Poate chiar mai multe! Și situația lui este mai rea decât se vede… Îmbrăcămintea exteriorizează “tainele” sufletului meu. Poate o relație bună cu Dumnezeu să nu afecteze stilul meu vestimentar? Iar dacă mă înțolesc precum cei care aleargă spre desfrâu și pierzare, deși eu nu fac parte din această majoritate, vreți să spuneți că nu am nici o problemă?

Am ajuns rău de tot. În numele “drepturilor omului” am derapat în mlaștina “dreptului de a ne plânge”. Pronunțăm sentințe pentru toți, care sunt vinovați de toate; de toate ce ni se întâplă. Ne plângem că unii sunt vinovați că suntem săraci. Arătăm cu degetul spre alții care ne-au răpit sănătatea. Protestăm contra celor din stânga și din dreapta cu privire la tot ce nu ne convine. Nici Dumnezeu, nu-și face “datoria”, vociferează unii: prea multă nedreptate este în lume! Este adevărat, suntem de plâns, dar este plângerea un remediu?

Plângerea, îninte de toate, trădează un soi de mândrie dezlănțuită. Atunci când mă plâng împotriva cuiva, eu, defapt, pledez nevinovat. Sunt perfect, iar singura mea problemă este că cei din jurul meu sunt degradați. Nefericirea mea constă în satrea de depravare a celor ce mă înconjoară. Sunt o victimă răzleață a unei societăți ce puroiază. Ei, alții, trebuie să se căiască, să-și dea corigențele, să dea socoteală!

Plângerea este generată de iresponsabilitate. Deoarece nu îmi asum nici cel mai mic grad de responsabilitate pentru ceea ce îmi pricinuiește disconfortul, am decis să acuz pe cei responsabili. Ei sunt responsabili, deoarece așa am decis eu. Iar faptul că cei care eu îi reclam, nu-și asumă responsabiitatea nefericirii mele, mă face și mai nefericit!

Plângerea este o rețetă sigură pentru nefericire. Nefericitul care se plânge, de fapt, a decis să-și cultive nefericirea. Să o crescă. Să o aprofundeze și să o propage. Când încep să practic plângerea, bârfitorii și denigratorii îmi zâmbesc și îmi spun bun venit în clubul lor. Aici, la această nouă adresă, se face “schimb de experință” în materie de bombăneală. Practicând sportul aruncatului cu noroi, mă fac una cu noroiul. Tot ce am urmărit a fost să murdăresc pe alții, și am ajuns murdar, mizerabil, nefericit. Nefericit de tot!

Remediul însă, nu este plângerea, ci plânsul. “Ferice de cei ce plâng” a spus Proprietarul fericirii (Matei 5:4). Și ce dacă plânsul este asociat cu slăbiciunea? “Slăbiciunea” de a-mi recunoaște vina și de a-mi asuma răspunderea greșelilor proprii nu mă face slab. Plânsul corectiv (și nici pe departe, plângerea rebelă) sunt calea spre fericire; spre Sursa ei. Cum ar arăta lumea care a abandonat pentru totdeauna plângerea și a decis să plângă?