Toma nu doar că a lipsit de la adunare și a pierdut ocazia de a-L întâlni pe Isus înviat (este și acesta un motiv pentru care necredincioșii sunt necredincioși), dar în momentul când prietenii săi credincioși, entuziasmați de extraordinara lor experiență a întâlnirii cu Isus după înviere, iau împărtășit certitudinea că Isus este viu, a „mărturisit” decizia sa de a fi necredincios. Am anumite pretenții, a spus el enumerându-le și dacă nu-mi vor fi ăndeplinite, nu voi crede (Ioan 20:25).
Necredinciosul nu caută dovezi pentru a crede, ci el a ales sa fie necredincios și pretinde dovezi, pe care nu se așteaptă să le găsească, pentru a-și justifica necredința și pentru a rămâne așa. Toma a vorbit ca și când niciodată nu avea să se întâlnească cu Domnul Isus…
Când după opt zile, Domnul Isus viziteaza din nou adunarea secretă a ucenicilor și Toma este prezent, de data aceasta. Ce a avut loc acolo? Nu, Domnul nu i-a împlinit mofturile lui Toma. Isus a decis să condamne, să judece în mod public necredința lui Toma. Toată logica lui, pentru a căuta dovezi, a fost numită necredință, material pentru acuzare, în momentul în care Isus chiar i-a cerut să-și facă investigațiile.
Expresia lui Toma „Domnul meu și Dumnezeul meu” (Ioan 20:28) nu exprimă doar convingerea că învierea lui Isus este autentică și că El este Divinul. Ea conține rușine, regret umilință, urmată de credință declarată.
Eu cred că „suferim” de multă logică și glorificăm nespus rațiunea în materie de viață spirituală în ultima vreme. Iată de ce soluții moderne de origine umană înlocuiesc „lucrurile care au fost scrise” (Ioan 20:31). Este oare mărturia creștină o „muncă de lămurire”? Să nu-i cerem lui Dumnezeu lucruri pentru care ar putea să ne acuze… că nu am fost credincioși!
DORU CÎRDEI 