Sunt vârste care nu cer să numeri realizări, ci să-ți așezi inima. Pentru mine, 62 de ani nu reprezintă un capăt de linie, ci un moment de claritate: să recunosc ce a făcut Dumnezeu și să privesc înainte cu responsabilitate și încredere.
Privesc în urmă cu recunoștință pentru har. Nu pentru că drumul a fost ușor, ci pentru că a fost susținut. Domnul m-a chemat când nu vedeam departe, m-a întărit când dificultatea deciziilor depășea capacitatea mea și m-a format mai ales prin procese interioare, nu prin succese vizibile.
Sunt recunoscător pentru oamenii pe care Dumnezeu mi i-a încredințat. În slujire, oamenii nu sunt rezultate, ci responsabilități sfinte. Unii au mers alături de mine ani buni, alții doar o etapă, dar fiecare relație a lăsat o urmă. Adevărata influență nu se măsoară cu aplauze, ci cu rodul care rămâne în viețile oamenilor.
Anii m-au învățat că slujirea autentică nu ține de vizibilitate, ci de profunzime. Nu constă în cât de mult se vorbește despre tine, ci de cât de bine trăiesc cei cu care ai vorbit. De ceea ce continuă să aibă loc chiar și atunci când nu mai ești prezent.
La 62 de ani nu simt chemarea retragerii, ci a adâncirii. Să slujesc mai atent, să vorbesc mai înțelept, să investesc mai intenționat în oameni și în generațiile care vin. Mai puțină grabă. Mai mult discernământ. Mai puțină ambiție. Mai multă credincioșie.
Privesc înainte cu pace. Dumnezeu nu este limitat de vârstă sau de etape. Ceea ce contează nu este cât am făcut, ci dacă rămân disponibil și ascultător astăzi. Cred că unele dintre cele mai valoroase roade se coc mai târziu.
„Până aici Domnul ne-a ajutat.”
Și, cu aceeași încredere, merg mai departe.
Tu ce ai de spus la vârsta ta? Îmi poți scrie: doru@filadelfia.md
DORU CÎRDEI 
Lasă un comentariu